"Cina din Emaus" (1600- 1601) de Caravaggio

"Chitarista" (1672) de Johannes Vermeer

"Uniunea Pamantului cu Apa" de Peter Paul Rubens

Noul stil artistic nu a primit numele de Baroc pana in secolul XIX. Pentru 200 de ani a fost vazut ca si un simplu Clasicism Post-Renascentist. Pionierii Barocului au fost Caravaggio, marele foto-realist, care lucra in Roma si Annibale Carracci, fundatorul peisajelor din traditia clasica, in Bologna.

Inocenta si pudica "Lautareasa" a lui Orazio Gentileschi este profund diferita de "Laurarul" lui Caravaggio a carui buze se intredeschid in chemari provocatoare si a carui farmec inspaimanta prin decaderea placerii oferite spre vanzare, o tinerete menita sa se ofileasca precum florile din pictura. Orazio Gentileschi a fost un splendid artist, sensibil dar cu un caracter puternic.

"Lautareasa" (1610) de Orazio Gentileschi

Artemisia Gentileschi, fica lui Orazio Gentileschi, a fost una dintre primele femei artiste importante. Cum in acea vreme femeile erau excluse de la lectiile de pictura cu modele nud care au stat la bazele pregatirii academice traditionale, erau intr-un dezavantaj vadit. Artemisia Gentileschi a fost o artista foarte talentata, aproape la fel de pasionala si puternica ca si tatal sau dar mai apropiata in natura de Caravaggio. Ca si oricare alta femeie artist din epoca sa, Artemisia s-a luptat cu cultura in care traia si care vedea femeia inferioara barbatului. Tablouri precum "Autoportret ca si Alegoria Picturii" ne fac sa vedem o alta latura a ei, feminina si suava, diferita de cea caravaggiala, intensa si pasionala. Alte femei artiste din perioada baroca au fost Rachel Ruysch (1664 - 1750), renumita pentru buchetele sale si Judith Leyster (1609 - 1660).

"Autoportret ca si Alegoria Picturii" (1630) de Artemisia Gentileschi

"Lacul cu nuferi" (1897) de Cloude Monet
The Art Museum Princeton University, Princeton, New Jersey USA

Claude Monet (1840-1926), pictor impresionist francez, a pictat o serie de aproximativ 250 de tablouri in care apareau nuferii, salciile si podetul japonez din gradina sa de la Giverny. Se crede ca aceasta serie este un studiul al luminii in diferite anotimpuri si diferite ore ale zilei. Exista insa aceia care vad mai mult in mostenirea lasata de Monet. E posibil ca aceste picturi sa aiba un substrat romantic iar reflexia nuferilor in apa sa simbolizeze oglindirea artistica a iubirii lui Monet pentru Alice Hoschede. Seria nuferilor evolueaza in paralel cu relatia celor doi. In acelasi timp, nuferii pot simboliza nimfe, doua femei dragi lui Monet care au murit.

"Nuferi (Nori)" (1903) de Claude Monet
Colectie privata

In 19 iunie 2007, una dintre picturile cu nuferi de Monet se vindea pentru $18.5 milioane. In 24 iunie 2008, o alta pictura cu nuferi se vindea pentru $41 milioane.

"Nuferi" (1917 - 1919) de Claude Monet

Podetul japonez al lui Monet de la Giverny

Casa lui Monet de la Giverny

Daca Jean Auguste Dominique Ingres (1780 – 1867), pictor francez neoclasic, ar trai in prezent, probabil al fi fashion designer, fotograf sau fotomodel, nu atat pentru ca asta si-ar dori ci pentru ca la asta ar fi foarte bun, asa cum nu i-a placut sa picteze portrete la comanda (prefera tablourile cu motive istorice) dar pentru ele a ramas in istoria artei. Ingres a inteles moda, materialele si podoabele vremii sale mai bine decat oricine altul. Varietate culorilor si a modelelor, senzualitatea femeii din spatele hainelor, un anumit simt de conservare care te obliga sa fi in pas cu o moda in continua schimbare, toate acestea sunt detalii pe care le putem aprecia in picturile lui Ingres. Privind tablourile lui, nu suntem coplesiti atat de admiratie fata de talentul artistic al lui Ingres cat de o nevoie organica, vitala si profunda de a atinge materialele stralucitoare, atat de reale.

"Baronesa Betty de Rothschild" (1848) de J. A. Dominique Ingres
Colectie privata, Paris

"Contesa de Haussonville" (1845) ------------------------------- "Madame Moitessier" (1856)
Colectia Frick ---------------------------------------------------------- National Gallery, Londra

Ingres ne atrage in picturile sale, ne momeste cu rochii superbe, cu bijuterii, cu dentele si matasuri elegante. Ingres nu are mila de noi. Ne cheama intr-o lume pasnica, unde fiecare lucrusor e la locul lui, unde femeile zambesc pe ascuns, dar zambesc, unde normele impuse de societate sunt severe, unde corsetele scot suflarea din tine, dar nu totusi inainte de a-ti da in schimb o fericire ascunsa in fosnete de rochii grele si scumpe de matase.

"Marea Odalisca" detaliu (1814) de Jean Auguste Dominique Ingres
Muzeul Louvre, Paris

"Marea Odalisca", una dintre cele mai cunoscute picturi de Ingres este un tablou de o frumusete coplesitoare. Poate ochiul ne tradeaza in primul moment si privirea ne este atrasa asupra trupului dezbracat de un alb imaculat (se vede ca Chanel nu inventase inca moda bronzului). Insa Ingres isi ramane credincios sie insuri si ne rasfata pe noi cu niste draperii superbe iar pe fata cu materiale moi pe care sa isi odihneasca trupul. Voalul plin de detalii al turbanul este singurul vesmant la care aceasta tanara pare a nu fi dispusa sa renunte, pentru ca turbanul ii protejeaza integritatea. Ea nu e aici pentru o expozitie. Privirea calma dar plina de speranta a fetei, deloc surprinsa de prezenta noastra inoportuna, contrasteaza cu dinamismul intregului corp zvel, cu o curbura a spatelui care pare ca nu se mai termina - Odalisca avea trei vertebre in plus fata de noi. Ochii mari, lipsiti de gene (tipic Ingres), tradeaza o curiozitate greu stapanita. Poate Odalisca isi asteapta de o vreme iubitul... Oh, noi nu suntem el...

"Marea Odalisca" (1814) de Jean Auguste Dominique Ingres
Muzeul Louvre, Paris

O alta pictura de Ingres care imi place mult este portretul Domnisoarei Caroline Riviere. Poate hainele ei nu sunt atat de impresionante ca si ale celorlalte doamne si domnisoare pe care Ingres le-a pictat, dar albul lor si in general tonalitatile deschise ale picturii au ceva special. Peisajul din fundal, nefinisat, se prelungeste intr-un cer lipsit de ingeri. Si aici, tanarul Ingres si-a permis sa picteze un gat prea lung, prea gol, prea feminin si niste buze prea carnose, prea mustind de sexualitate. Caroline Riviere avea undeva intre 13 si 15 ani cand Ingres i-a imortalizat tineretea. Era timida, frumoasa si neexperimentata intr-ale vietii. Si asa avea sa ramana. Caroline a murit la numai un an dupa ce acest portret a fost pictat.

"Domnisoara Caroline Riviere" (1806) de J. A. Dominique Ingres
Muzeul Louvre, Paris

"Vitruvian Man" (1487) de Leonardo Da Vinci

"Lady with an Ermine" - Leonardo da Vinci

Château du Clos Lucé din Amboise (Franta)

In Château du Clos Lucé vizitatorul poate admira recreatii ale inventiilor lui Da Vinci precum un leu mecanic in marime naturala care isi deschidea pieptul pentru a dezvelii flori de lis, simbolul regalitatii franceze. Dupa aproape 500 de ani, acest leu este readus la "viata". De asemenea, o reproducere a camerei unde Da Vinci a pictat Mona Lisa este gazduita in castel. Parte din gradinile castelului au fost transformate in "Gradinile Leonardo" unde peste 300 de specii din operele lui Leonardo pot fi gasite. François Saint Bris, directorul muzeului de la Clos Lucé are planuri marete. Vrea sa transforme muzeul in cel mai important loc din Europa pentru explorarea tuturor aspectelor Renasterii, de la muzica la stiinta, de la Leonardo, la Machiavelli, la Shakespeare.

"Studiul capului Ledei" (1505-7) de Leonardo Da Vinci

Ranasterea a fost o perioada de evolutie culturala. Pictori remarcabili pecum Michelangelo si Leonardo Da Vinci au creat unele dintre cele mai faimoase opere de arta. Dante Alighieri a scris "Divina Comedie", filosofi precum Niccolo Machiavelli si Michel de Montaigne au facut salturi gigante in domeniul politic si social, slefuind pas cu pas notiunea europeana de societate si conditia umana.

"Studiu asupra maninilor si bratelor" (1474) de Leonardo Da Vinci

Imaginea Renasterii care se desprinde din cartile de istorie este una extrem de pozitiva, o luminita nascuta din marea intunecata a Evului Mediu. Dar Renasterea nu a fost doar lapte si miere. In timp ce europenii se eliberau de cruzimea si superstitia secolelor trecute, au redescoperit sclavia. Renasterea a adus multora bogatie iar a avea sclavi era chestiune de prestigiu. Exploratorii au descoperit pamanturi noi, iar cand au gasit populatie nativa, au cautat intelepciune in textele antice. Aristotel sustinea ca sclavia este parte din ordinea naturala a lucrurilor, o forma de guvernare propice pentru oameni care sunt incapabili mental sa se autoguverneze. Astfel sclavia a fost justificata si si-a gasit o portita intunecata intr-o epoca luminata.

"Francis I al Frantei primind ultima suflare a lui Leonardo Da Vinci" (1818) de Jean Auguste Dominique Ingres (1780 – 1867)

In urma analizei amprentelor lui Leonardo Da Vinci, singurele indicii asupra originii geniului renascentist, s-a ajuns la concluzia ca avea radacini arabe. Amprentele sunt unice si nu se schimba de-alungul timpului, dar exista o legatura intre ele si distribuirea pe zone a populatiei. Aceasta descoperire sustine ipoteza lui Vezzosi potrivit careia mama lui Leonardo nu era o taranca din partea locului asa cum se credea initial, ci o sclava din Orietul Mijlociu. Tata lui Leonardo, Ser Piero Da Vinci, avea o sclava araba pe numa Caterina. Potrivit aceluiasi Vezzosi, in Toscana secolului XV era comun sa ai sclavi din Orientul Mijlociu. In 1452, anul nasterii lui Leonardo, o lege a fost data in Florenta prin care se acorda si mai multa putere proprietarilor de sclavi asupra "proprietatilor" lor. La scurt timp dupa ce aceasta lege a fost data, Ser Piero Da Vinci a casatorit-o pe Caterina cu un unul dintre muncitorii sai. Nu insa inainte ca aceasta sa fi dat nastere unul baiat pe nume Leonardo. Copiii sclavilor erau nascuti oameni liberi. Mai mult chiar, daca erau si ai proprietarului sclavului respectiv, erau crescuti ca si copii legitimi.

Leonardo Da Vinci

De origine araba sau nu, Leonardo Da Vinci ramane un geniu si una dintre cele mai impunatoare figuri din istoria omenirii. Operele sale au devenit simboluri, inventiile sale o oglinda a ceea ce lumea ar fi putut fi cu mult inainte de a deveni. "Mona Lisa" lui Da Vinci este cea mai cunoscuta si importanta pictura a tuturor timpurilor. Pentru a nu o cunoaste pe Mona Lisa, trebuie sa o eviti la greu. De la tricouri, la cani si postere, ea si Vitruvian Man sunt icoane culturale ale timpurilor in care traim, o punte solida peste 500 de ani de istorie.

"Masa bogata cu papagal" (1655) de Jan Davidsz de Heem (Utrecht, 1606 - Antwerp, 1684)
The John and Marble Ringling Museum, Sarasota

"Natura moarta" (1658) de Willem Kalf (Rotterdam,1622 - Amsterdam, 1693)
Muzeul Thyssen-Bornemisza, Madrid

"Natura moarta de banchet cu soarece" de Abraham Van Beyeren (Haga, 1620 - Rotterdam, 1690)
County Museum of Art, LA

"Natura moarta" de Jan Davidsz de Heem (1606-1684)
Muzeul Louvre, Paris

"Natura moarta cu banchet si peisaj" de Jan Davidsz de Heem
Musée des Beaux-Arts, Montréal

Din 1600 picturile cu flori devin o categorie separata a naturii moarte. Simbolismul florilor a evoluat inca din leaganul crestinatatii. Trandafirul o simbolizeaza pe Fecioara Maria, transcendenta, pe Venus, iubirea; crinul pe Fecioara Maria, virginitatea, sanul femeii, puritatea mintii si dreptatea; laleaua simbolizeaza nobletea (oare de ce nu vine asta ca o surpriza?); floarea soarelui - iubirea divina, credinta; violeta simbolizeaza modestia si umilinta; macul - puterea, somnul, moartea. Si insectele sunt litere ale acestui alfabet ascuns sub straturi de pictura: fluturele reprezinta transformarea si invierea, libelula - transcendenta si furnica intruchipeaza munca si grija pentru recolta.

"Natura marta cu flori" (1723) de Jan van Huysum (Amsterdam, 1682-Amsterdam, 1749)
Rijksmuseum, Amsterdam

Contrar majoritatii, Jan van Huysum a tinut sa picteze in urma unui minutios studiu asupra naturii. Se spune ca o data chiar a scris o scrisoare unui client prin care ii comunica ca tabloul nu va fi gata pana peste un an datorita imposibilitatii de a gasi in acea epoca a anului un trandafir galben fara de care nu putea termina pictura. Jan van Huysum si-a castigat reputatia datorita buchetelor elegante si inovative care combinau flori din toate anotimpurile anului, in diferite stadii, de la boboc pana la floare ofilita. Prin tablourile sale a tinut nu doar sa incante privirea ci si sa ofere o lectie de botanica si sa cheme la credinta, fapt subliniat prin pictarea de versete din Biblie pe vazele cu flori.

"Vaza cu flori la marginea gradinii" (1730) de Jan van Huysum (1682-1749)
French & Company, Inc., New York

"Natura moarta cu flori si fructe" (cca. 1635) Jan Davidsz Heem (1606-1684)
Rijksmuseum, Amsterdam

Nacut in Utrecht (Olanda), Jan Davidsz Heem a studiat cu maestrii olandezi. In 1636 insa se muta in Antwerp (Belgia), unde avea sa ramana aproape toata viata. E aici unde scenele baroce de banchet burghezesc ating maturitatea. Opera sa a format o punte intre traditia olandeza si belga in domeniul naturii moarte si de aceea ambele scoli il accepta in sanul lor.

"Natura moarta cu flori" (cca. 1700) de Rachel Ruysch (Haga, 1664 - Amsterdam, 1750)

"Echipament de vanatoare" (1664) de Willem van Aelst (Delft, 1627 - Amsterdam, 1683), Nationalmuseum, Stockholm

Willem van Aelst, profesorul lui Rachel Ruysch, a fost un important pictor de flori si trofee de vanatoare. Aceste trofee cat si picturile in care apareau pasari si animale vii creau o atmosfera aristocratica a vietii din afara oraselor.

O alta forma de natura moarta era cea in care apareau obiectele caracteristice unei meserii. Un astfel de tablou asezat in holul de la intrare aducea prestigiu si era mandria posesorului.

O speciala atentie era acordata picturilor vanitas (gol) in care apareau carti, ceasuri, impresionate aranjamente florale, statui, vaze, monede, bijuterii, instrumente muzicale si stiintifice, obiecte din argin si sticla, etc. ce simbolizau trecerea timpului. Un cap de mort, un ceas de buzunar, o lumanare arzand sau o carte cu paginile deschise erau un mesaj moralizator la efemeritatea placerilor carnale. Uneori insasi fructele erau pictate stricate sau florile ofilite, in acelasi semn de prostest. Stridiile erau simbol al desfraului. Aceste picturi invitau la meditatie asupra efemeritatii vietii, a inutilitatii placerii, a iminentei mortii si incurajau la un punct de vedere sobru asupra lumii.

"Banchet cu placinta" (1635) de Willem Claesz Heda (Harleem, 1593/1594 - Harleem, 1680)

"Natura moarta vanitas cu instrumente" (cca. 1661) de Cornelis de Heem (Leiden, 1631 - Antwerp, 1695)
Rijksmuseum, Amsterdam

Alegoria era si ea la moda in Olanda secolului XVII. Sub influenta olandeza, pictorii belgieni, la fel ca si cei nemti, francezi sau spanioli, s-au lasat luati de valul frumoaselor tablouri si au facut din ele o moda europeana. Cele cinci simturi, cele patru anotimpuri, continentele sau elementele esentiale, etaland o zeita sau o figura alegorica inconjurata de obiectele naturale sau facute de mana omului erau un deliciu pentru iubitorii de arta ai vremii asa cum continua sa fie si astazi. Dar lucrurile nu se opreau aici. Multi colectionari doreau sa aiba o pictura cu propria colectie. Aceste tablouri se numesc picturi-galerii si sunt adesea infrumusetate in mod exagerat. Multe dintre aceste galerii se pastreaza in ziua de azi in muzee.

"Portretul alegoric al unui artist" (cca. 1680-85) atribuit lui Michiel van Musscher (Rotterdam, 1645 - Amsterdam, 1715)

"Dejunul pe iarba" a fost in parte inspirat din picturi Renascentiste, drept dovada a unui studiu indeaproape asupra picturilor vechilor maestrii. "Dejunul pe iarba" are multe in comun cu "Concertul pastoral" a lui Titian .

"Concert pastoral" (cca. 1510) de Titian

"Judecata lui Paris" (cca. 1515) de Raimondi dupa o schita de Rafael

Bine-nteles ca Picasso nu s-a putut abtine de la a picta propriile sale versiuni asupra unei scene atat de faimoase precum "Dejunul pe iarba". 27 de picturi, 140 de desene, 3 linogravuri si machete... Aici am pus doar trei dintre ele.

Dejunul pe iarba (dupa Manet)" de Pablo Picassso

"Dejunul pe iarba (dupa Manet)" de Pablo Picassso

"Dejunul pe iarba (dupa Manet)" de Pablo Picassso

Si pentru a sublinia obsesia spaniolului cu copiatul, asa cum aratam si in "Las Meninas", vreau sa adaug ca la sfarsitul anului 2008, inceputul lui 2009, cineva a avut o idee geniala si a facut o expozitie ("Picasso and the Masters"), ok, cea mai scumpa expozitie organizata vreodata in Franta, la Grand Palais din Paris, unde peste 300 de opere de arta au fost expuse "umar la umar", pictura clasica celebra langa versiunea Picasso. Multi dintre maestrii clasici, printre care si Cézanne, Courbet, Cranach, Delacroix, El Greco, Goya, Ingres, Matisse, Poussin, Puvis de Chavannes, Rembrandt si Utrillo au avut "onoarea" de fi copiati, pardon, de a servi drept inspiratie pentru geniul cubist. De ar sti ei cum le-a rastalmacit Picasso operele, in mormant s-ar intoarce. Dar spre norocul inimioarelor lor nu au putut veni sa vada expozitia la care s-au inghesuit peste 450.000 de persoane la cozi de 3-4 ore. Si dupa asa o viata productiva si dupa atata inspiratie "divina", sa se mai mire cineva ca in 1911 cand Mona Lisa a fost furata, Picasso a fost arestat ca si suspect? Ok, ok, i-au dat drumul, nu era el de vina!

"Laptareasa" de Johannes Vermeer
Rijksmuseum, Amsterdam

Tablourile lui Vermeer, in contradictie cu directia luata de pictura moderna, sunt mici si intime, facute sa fie admirate de aproape de catre membrii familiei si sa se odihneasca pe peretii vreunei incaperi burgheze tihnite. Vermeer nu critica nici o norma sociala prin tablourile sale, nu protesta, nu lupta sa schimbe omenirea. Vermeer ne accepta asa cum suntem. Picturile sale prezinta viata de zi cu zi, interioare pline de detalii surprinzatore si chipuri pierdute in anonimat. Nu confera elemente magice realului dar nici nu omoara farmecul realitatii. Personajele lui Vermeer contempla viata, traiesc undeva la margine ei, in spatele unei perdele, usi sau ferestre; nu ne vorbesc si nu ne lasa nici un testament. Si cu atat mai putin ne-a lasat vreo explicatie scrisa Vermeer. Putinele date pe care le avem in prezent despre el ne parvin din texte legale in care apare numele pictorului, una dintre cele mai enigmatice figuri ale secolului XVII.

O alta intrebare greu de raspuns este daca Vermeer a folosit camera obscura. Nu exista absolut nici un document care sa ateste aceasta supozitite. Si totusi, tablouri precum "Soldat si fata razand" intaresc aceasta idee. Artistii secolului XVII si Vermeer in particular cunosteau prea bine legile proportiei si stiau ca obiectele aflate departe de privitor apar mai mici decat cele apropiate. Si totusi, cand figurile sunt aproape una de cealalta exista o tendinta instinctiva de a compensa diferentele si de a picta figurile in marimi relativ egale. Cu toate acestea, soldatul e pictat extraordinar de mare in comparatie cu fata, capul lui fiind aproape dublu decat al ei. In ziua de azi suntem obisnuiti ca obiectele apropiate de aparatul de fotografiat sa apara mult mai mari proportional decat cele din fundal si poate tocmai de aceea la un prim contact cu soldatul si fata lui nu reactionam. Dar pe vremea lui Vermeer, aparatul de fotografiat nu era tocmai la indemana. Un alt indiciu il gasim in materialele "Dantelaresei" care par oarecum nefocusate, ca si privite prin lentile fotografice. Chiar daca nu au cazut de cumun acord, in ziua de azi tot mai multi specialisti admit ca intr-adevar Vermeer a folosit camera obscura, chiar daca nu se stie in ce masura.

"Soldat si fata razand" de Johannes Vermeer
The Frick Collection, New York

Numarul de pigmenti de care dispunea pictorul olandez din secolul XVII era foarte mic comparativ cu cel al pictorului modern. In timp ce Rembrandt, unul dintre cei mai mari producatori de culori ai vremii dispunea mai bine de o suta de pigmenti, mai putin de douazeci de pigmenti au fost detectati in picturile lui Vermeer, dintre care doar zece par sa fi fost folositi in mod sistematic. In acele vremuri, fiecare pigment era diferit prin permanenta, felul in care era produs, modul in care se putea lucra cu el si timpul de uscare. Mai mult chiar, multi pigmenti nici nu erau compatibili si trebuiau folositi separat. Galbenul si albastrul, culorile cel mai des intalnite in picturile lui Vermeer si care ii definesc intr-o oarecare masura opera (vezi si "Fata cu cercel de perla"), sunt doua dintre cele trei culori primare care stau la baza teoriei culorilor. In timp ce galbenul este o culoare stimulanta, albastrul este o culoare relaxanta. Daca albastrul poate fi considerat regele culorilor lui Vermeer, galbenul ii devine regina.

"Dantelareasa" de Johannes Vermeer
Muzeul Louvre, Paris

"Priveliste din Delft" (1660 - 1661), este incoronarea spritului artistic al lui Vermeer. Parte din colectia permanenta a Muzeului Mauritshuis din Haga, nu exista nici o fotografie si putine sanse ca vor exista in viitor care sa redea aceasta pictura in adevarata sa grandoare. Contemplarea originalului e singura experienta revelatoare. "Priveliste din Delft" este cea mai mare pictura a lui Vermeer si alaturi de "Straduta" sunt singurele doua tablouri ale maestrului care surprind lumea exterioara. In centrul picturii, la dreapta turnului cu ceas dar ascunsa ochiului nostru, se afla casa lui Vermeer. Tabloul surprinde primele ore ale diminetii, nori negrii inca mai acopera cerul dar razele soarelui lumineaza deja zidul galbui. Cateva momente mai incolo, tabloul ar fi fost surprins intr-u cu totul alta lumina...